Postare alandala sau cum la 22 am pus piciorul în Vama Veche

Nu știu unde vom sta dar știe el. Nu am mai fost niciodată în Vamă dar el a mai fost. Nu am mai plecat cu el în vacanță decât în vis. Sper ca ăsta să nu fie un vis, de fapt sunt convinsă că e realitate, realitatea în care amândoi scriem și trăim #povesteanoastră (doar el știe la ce mă refer aici).

Soare, sare de mare în aer și o așteptare de câteva zeci de minute în gara din Mangalia. Apoi răsare și într-o aruncare îmi tresare inima în îmbrățișarea pe care numai el o are.

În Vamă e același soare. 11, 13 și rămâne totuși 12 locul în care să ne contopim sufletele și trupurile. În sfârșit ne putem ține strâns de mână ca iubirea să se scurgă de la unul la altul dar niciodată printre noi.

Eu crispată de gândul că totul e nou, totul dar nu și el, reactantul sufletului meu care a dat naștere poveștii ce astăzi este realitate. Piticul strigă sigur pe el „ești acolo unde ți-ai dorit cu omul potrivit". Tot ce a mai rămas de făcut este să îmi scufund picioarele în apa mării. De un an nu m-am mai întâlnit cu ea dar cine credea că ăsta e anul în care la prima atingere dorința din toți ceilalți ani se transformă în mulțumire.

Zi, noapte, ziua 2, noaptea 2, primul răsărit împreună. Soarele ne zâmbește și parcă se bucură pentru noi luându-ne oboseala nopții și săltând odată cu inimile noastre.

Ziua 3, puțin ciudată datorită unui vis care contrazice ralitatea. Se arăta acolo că el zice "pa", nu mă las de obicei dată peste cap de lucrurile ce se petrec pe tărâmul viselor dar acesta a cântărit ceva mai mult în momentele astea în care glasul meu căuta cu ardoare puterea să îi strige cât este de iubit. El pe o piatră printre valurile ce se sparg de mal, eu pe o piatră pe care marea a uitat să o facă nisip. L-aș lua de acolo și l-aș ține în brațe atât de strâns încât nici măcar un fir de nisip să nu aibă loc între noi. Îl privesc atent și deodată ochii mi se inundă de lacrimi. Nu sunt tristă ci asta e forma trăirii interioare ce nu mai are loc și dă pe afară.

Noaptea 3 e cu vin rose și "eu niciodată". Gândim aceleași lucruri, probabil și aceleași curiozități. Șoc, eu îl surprind pe el și nu invers. Avem nevoie de cuvinte pe care să le auzim doar noi doi și marea să ne fie martor. Se lasă cu lacrimile mele îngropate în nisip și odată cu ele ultimul zbucium legat de trecutul dinaintea noastră. Cu ochii lipiți de luciul mării glasul lui rostește 3 cuvinte ce ajung la mine sub formă de pansament.

Ziua 4 este cu plecăm împreună, vino la mine și ne întoarcem la tine.

Ce te faci #moldoveancădescurcăreață când sufletul tău urlă că îl iubești dar buzele îți stau încleștate?

Va urma...

​