Fiecare are în minte și în suflet dorințe plantate care încolțesc și devin tot mai viguroase iar la un moment dat străpung tot ce le stă în cale și devin realitate.

Ieri, pe mine m-au chinuit două dorințe și zău că dacă nu se împlineau mă îmbolnăveau. Dorit și făcut, cam l-a asta s-ar rezuma. Mai pe larg, pe prima am mâncat-o pe nerăsuflate cu el, el cel pe care l-am sorbit din priviri.

Ploaia sau tornada de care mi-a spus la telefon vocea de la @ZăLokal ne-a adus tot la locul nostru (locul ăla cere o creație marca #byyoyo la cât am stat și am trăit pe scaunele alea). Eu înaintea lui, parcă plănuit să pot să îl zăpăcesc pe chelner cu pancakes-urile pe care mi le doream. Asta era prima dorință (mai bine zis una dintre cele două) și o numesc prima pentru că scriind îmi dau seama că era firesc ca aceasta să se întâmple prima dată. Pancakes-urile sunt pentru micul dejun? Nici o problemă, merg mâncate și la ora 14.00. În mod obișnuit se găsesc în meniu sâmbăta? Eeeei pentru noi s-au găsit marțea.

#dorința1 îndeplinită! Am mâncat pancakes cu el la @ZăLokal, fix acele clătite cu care "m-a trădat" mâncându-le fără mine în sesiune.

Acum am rămas cu o dorință ce mă arde pe interior de mult timp și cu care mă lupt în așa hal de mi-au dat și lacrimile. Chiar nu e de plâns dar ce să ne facem dacă la cele mai puternice bucurii nu râdem în hohote ci plângem de ne inundăm glasurile.

Este a treia oară când mă conduce la gară, la același tren mereu dar, prima oară pe ploaie. Oare și cerul plânge că peste 6 ore vor fi între mine și el 362 de km? Nu știu asta dar pot presupune. Ne-au rămas 9 minute în care mai putem sta lipiți, fizic. Pe interior urlă dorința în mine dar cum să fac să îi dau glas? Încă mă întreb dacă a observat că ceva mă chinuie, ei bine DA, și-a dat seama și a fost destul să întrebe ce am pentru a-mi aduna puterile să rostesc TE IUBESC!

Ce a urmat este doar între noi și chiar dacă am mintea inundată de acele momente este ceva ce mă oprește să le aștern pe "hârtie".

#povesteanoastră

Va urma...

Nu știu unde vom sta dar știe el. Nu am mai fost niciodată în Vamă dar el a mai fost. Nu am mai plecat cu el în vacanță decât în vis. Sper ca ăsta să nu fie un vis, de fapt sunt convinsă că e realitate, realitatea în care amândoi scriem și trăim #povesteanoastră (doar el știe la ce mă refer aici).

Soare, sare de mare în aer și o așteptare de câteva zeci de minute în gara din Mangalia. Apoi răsare și într-o aruncare îmi tresare inima în îmbrățișarea pe care numai el o are.

În Vamă e același soare. 11, 13 și rămâne totuși 12 locul în care să ne contopim sufletele și trupurile. În sfârșit ne putem ține strâns de mână ca iubirea să se scurgă de la unul la altul dar niciodată printre noi.

Eu crispată de gândul că totul e nou, totul dar nu și el, reactantul sufletului meu care a dat naștere poveștii ce astăzi este realitate. Piticul strigă sigur pe el „ești acolo unde ți-ai dorit cu omul potrivit". Tot ce a mai rămas de făcut este să îmi scufund picioarele în apa mării. De un an nu m-am mai întâlnit cu ea dar cine credea că ăsta e anul în care la prima atingere dorința din toți ceilalți ani se transformă în mulțumire.

Zi, noapte, ziua 2, noaptea 2, primul răsărit împreună. Soarele ne zâmbește și parcă se bucură pentru noi luându-ne oboseala nopții și săltând odată cu inimile noastre.

Ziua 3, puțin ciudată datorită unui vis care contrazice ralitatea. Se arăta acolo că el zice "pa", nu mă las de obicei dată peste cap de lucrurile ce se petrec pe tărâmul viselor dar acesta a cântărit ceva mai mult în momentele astea în care glasul meu căuta cu ardoare puterea să îi strige cât este de iubit. El pe o piatră printre valurile ce se sparg de mal, eu pe o piatră pe care marea a uitat să o facă nisip. L-aș lua de acolo și l-aș ține în brațe atât de strâns încât nici măcar un fir de nisip să nu aibă loc între noi. Îl privesc atent și deodată ochii mi se inundă de lacrimi. Nu sunt tristă ci asta e forma trăirii interioare ce nu mai are loc și dă pe afară.

Noaptea 3 e cu vin rose și "eu niciodată". Gândim aceleași lucruri, probabil și aceleași curiozități. Șoc, eu îl surprind pe el și nu invers. Avem nevoie de cuvinte pe care să le auzim doar noi doi și marea să ne fie martor. Se lasă cu lacrimile mele îngropate în nisip și odată cu ele ultimul zbucium legat de trecutul dinaintea noastră. Cu ochii lipiți de luciul mării glasul lui rostește 3 cuvinte ce ajung la mine sub formă de pansament.

Ziua 4 este cu plecăm împreună, vino la mine și ne întoarcem la tine.

Ce te faci #moldoveancădescurcăreață când sufletul tău urlă că îl iubești dar buzele îți stau încleștate?

Va urma...

​

„Nu este o vizită, este o călătorie!”
Când pășești într-un loc în care ai mai fost de atâtea ori încât cunoști câți pași sunt între bar și garderobă nu te mai aștepți ca o seară de sâmbătă să poată fi catalogată ca mai mult decât o vizită.

Ești aici cu oamenii dragi cu care îți place să îți petreci zilele și îi bâzâi să ajungă mai repede pe cei cu care îți place să petreci noaptea. Apar persoane pe care le cunoști, care studiază aceeși facultate cu tine, cu care te-ai mai întâlnit la evenimente dar cu care încă nu ai reacționat.

Practic noi am fost mereu unul în preajma celuilalt dar niciodată AICI, față în față și să ascultăm aceeași muzică.

Cele mai multe reacții se fac în eprubetă. E fascinant cum într-o eprubetă se pot transforma două lichide într-un solid, poate crește temperatura de la 25 de grade la 100 sau poate scădea până la pragul înghețului. Oare se poate ca și în cazul oamenilor să fie nevoie de un anumit spațiu de reacție pentru a se produce acel ceva între ei? Probabil până pe 4 martie 2017 aș fi spus că NU, că importanți sunt ei, cei 2, și că dacă e să fie ceva poate fi oriunde și oricănd pentru că așa le e scris. ACUM sunt convinsă că pentru ca o reacție să aibă loc toate elementele, chiar și cele tangente, trebuie să fie la locul și momentul potrivit.

Pentru noi locul potrivit a fost Silver Church (care dacă stau să mă gândesc mai bine, pentru mine personal, Calea Plevnei nr. 63 are un farmec special pentru că aici este și minunatul club și sediul ANOSR), timpul a numărat a 4-a zi a lui Martie și pentru niciunu nu a fost prima locație de petrecut respectiva seară.

​În seara aceea am ieșit să dansez câteva ore (cât poate dura o vizită într-un club) și soarta a vrut ca dansul acela să îmi cuprindă inima iar ea să nu se oprească din acel ritm vibrant a cărui titlu este DRAGOSTE.

Ce te faci când ambiția de #moldoveancădescurcăreață te-a făcut să te smulgi din brațele pe care le simțeai a fi o colivie iar tu pasărea din ea și să strigi căt te-au ținut plămânii că vrei să fii singură iar, acum tot ce vrei e să te ia de mână el (cel care e de 2 ani în preajmă dar abia acum a dansat cu tine pe același ritm)?
Va urma...